Asigurarea securității şi sănătății lucrătorilor la locul de muncă, sub toate aspectele ce ţin de activitatea desfăşurată, întră în obligațiile angajatorului. În cazul în care angajatorul apelează la servicii externe de protecţie şi prevenire, el nu este exonerat de responsabilităţile sale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. În cadrul responsabilităţilor sale, angajatorul este obligat să ia măsurile necesare pentru protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, inclusiv pentru prevenirea riscurilor profesionale, asigurarea informării şi instruirii, precum şi pentru asigurarea organizării şi a mijloacelor necesare. Obligaţiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere principiului responsabilităţii angajatorului.

Angajatorul este obligat să asigure adaptarea locului de muncă în funcţie de necesităţile persoanei, inclusiv ale persoanelor cu dizabilităţi, în special în ceea ce priveşte adaptarea rezonabilă a locului de muncă, alegerea echipamentelor de lucru, a metodelor de producţie şi de lucru, în vederea atenuării muncii monotone şi a muncii normate şi reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii.

Angajatorul este obligat să desemneze unul sau mai mulţi lucrători care să se ocupe de activităţile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale în unitate. În cazul în care resursele unităţii respective nu sînt suficiente pentru organizarea activităţilor de protecţie din lipsa personalului specializat, angajatorul este obligat să recurgă la servicii externe de protecţie şi prevenire şi prevenire acreditate în modul prevăzut de lege. Lucrătorii desemnaţi vor avea, în special, atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare. Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă absolvite cursurile de instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi să dispună de mijloacele necesare. Lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe de protecţie şi prevenire consultate trebuie să fie în număr suficient pentru a putea asigura organizarea măsurilor de protecţie şi prevenire, ţinînd cont de mărimea unităţii şi/sau de riscurile la care sînt expuşi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul unităţii.

Angajatorul trebuie să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor profesionale la care aceasta ar putea fi expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de protecţie şi prevenire necesare.

Angajatorul trebuie să asigure efectuarea examenului medical periodic şi, după caz, testarea psihologică periodică a lucrătorilor. Angajatorul trebuie să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute.

Angajatorul este obligat: să asigure lucrătorii cu echipamente de lucru neprimejdioase; să acorde gratuit lucrătorilor echipament individual de protecţie; să acorde gratuit lucrătorilor echipament individual de protecţie nou în cazul degradării acestuia sau în cazul pierderii calităţilor de protecţie.

Angajatorii consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora şi le permit să ia parte la discuţiile ce ţin de problemele referitoare la securitatea şi sănătatea la locul de muncă. Reprezentanţii lucrătorilor au dreptul să-i solicite angajatorului să ia măsuri corespunzătoare şi să îi prezinte propuneri în vederea eliminării riscurilor profesionale la care sînt expuşi lucrătorii şi/sau a pericolelor. Pentru realizarea consultărilor la nivelul unităţii se constituie comitetul pentru securitate şi sănătate în muncă. Comitetul pentru securitate şi sănătate în muncă se constituie, în baza principiului de paritate, din reprezentanţi ai angajatorului şi, respectiv, ai lucrătorilor.

Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă, adecvată, teoretică şi practică în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în special sub formă de informaţii, instrucţiuni şi/sau lecţii:

• a) la angajare, care include instruirea introductiv-generală şi instruirea la locul de muncă;
• b) în cazul schimbării locului de muncă, transferului sau permutării;
• c) la introducerea unui nou echipament de lucru sau la modificarea echipamentului de lucru existent;
• d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
• e) la executarea unor lucrări speciale.

Instruirea periodică a muncitorilor se va efectua la intervale ce nu vor depăşi 6 luni. În cazul în care resursele unităţii nu sînt suficiente pentru organizarea instruirii lucrătorilor din lipsa personalului specializat, angajatorul este obligat să recurgă la servicii externe de protecţie şi prevenire acreditate în modul prevăzut de lege. Instruirea lucrătorilor are loc în timpul programului de lucru, în interiorul sau în afara unităţii. Costul instruirii se suportă de către angajator.

Lucrătorului căruia i s-a evaluat procentul capacităţii de muncă păstrată ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale i se plăteşte, din contul unităţii care poartă vina pentru accidentul de muncă sau pentru boala profesională, pe lîngă despăgubirea stabilită de lege, o indemnizaţie unică, luîndu-se ca bază salariul mediu lunar pe ţară, pentru fiecare procent de pierdere a capacităţii de muncă, dar nu mai puţin de un salariu anual al accidentatului.

În caz de deces al lucrătorului în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, unitatea care poartă vina pentru accidentul de muncă sau pentru boala profesională repară prejudiciul material persoanelor care au dreptul la aceasta, în modul şi în mărimea stabilită de lege, şi, în plus, le plăteşte, din contul mijloacelor proprii, o indemnizaţie unică, luîndu-se ca bază salariul mediu anual al celui decedat, înmulţit la numărul anilor compleţi pe care acesta nu i-a trăit pînă la vîrsta de 62 de ani, dar nu mai puţin de 10 salarii medii anuale.

Dacă reducerea capacităţii de muncă sau decesul lucrătorului a survenit în urma unui accident de muncă nu numai din vina unităţii ci şi a accidentatului, se aplică răspunderea mixtă conform legii şi mărimea indemnizaţiei unice se reduce în dependenţă de gradul de vinovăţie a accidentatului.

Asiguraţii care, ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, şi-au pierdut, total sau cu cel puţin 35%, capacitatea de muncă au dreptul la o îndemnizaţie de dizabilitate care se acordă lunar pe toată perioada în care beneficiază de pensie de dizabilitate din sistemul public de asigurări sociale.

Cuantumul indemnizaţiei de dizabilitate diferă în funcţie de gradul de dizabilitate al asiguratului, stabilit potrivit legislaţiei.

Cuantumul indemnizaţiei de dizabilitate pentru asiguratul cu dizabilităţi severe sau accentuate se determină ca diferenţa dintre 2/3 din salariul mediu lunar asigurat al asiguratului pe ultimele 6 luni premergătoare lunii în care s-a produs accidentul de muncă sau a fost constatată îmbolnăvirea profesională şi cuantumul pensiei de dizabilitate a acestuia stabilit prin sistemul public de asigurări sociale.

Cuantumul indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă plătite din mijloacele bugetului asigurărilor sociale de stat constituie 100% din baza de calcul al indemnizaţiilor de asigurări sociale, stabilită conform art. 7 din Legea nr. 289/2004 privind indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă și alte prestații de asigurări sociale.

Cuantumul indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă plătite din mijloacele angajatorului constituie 100% din salariul mediu al angajatului, determinat în modul stabilit de Guvern.

Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de accidente de muncă sau boli profesionale se acordă persoanelor asigurate indiferent de durata stagiului de cotizare.

Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă se plătește pentru 20 de zile calendaristice, calculate de la data pierderii temporare a capacității de muncă, de către angajatorul la care s-a produs accidentul de muncă sau s-a constatat îmbolnăvirea profesională, din mijloacele proprii, iar din a 21-a zi calendaristică ­– de către Casa Națională de Asigurări Sociale, din mijloacele bugetului asigurărilor sociale de stat.

Durata de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de pînă la 180 de zile calendaristice, în intervalul de un an calendaristic, şi se calculează din prima zi de concediu medical.

În situaţii temeinic motivate de posibilitatea recuperării medicale şi profesionale a asiguratului, medicul curant din instituţia medicală poate propune, conform legislaţiei, prelungirea concediului medical peste 180 de zile calendaristice, dar nu mai mult decît cu 30 de zile calendaristice.

• să utilizeze corect maşinile, aparatele, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie;
• să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie pus la dispoziţie şi, după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
• să excludă deconectarea, schimbarea sau mutarea arbitrară a dispozitivelor de protecţie ale maşinilor, aparatelor, uneltelor, instalaţiilor, clădirilor şi altor construcţii, precum şi să utilizeze corect aceste dispozitive;
• să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă pe care au motive întemeiate să o considere un pericol grav pentru securitate şi sănătate, precum şi orice defecţiuni ale sistemelor de protecţie;
• să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului orice caz de îmbolnăvire a lor la locul de muncă sau orice accident de muncă suferit de ei;
• să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atîta timp cît este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de inspectorii de muncă sau pentru a da posibilitate angajatorului să se asigure că mediul de lucru este în siguranţă şi nu pre­zintă riscuri profesionale în activitatea lucrătorului;
• să însuşească şi să respecte instrucţiunile de securitate şi sănătate în muncă.

Lucrătorul trebui să refuze efectuarea de lucrări în cazul apariţiei unui pericol pentru viaţa ori sănătatea sa pînă la înlăturarea acestuia.

În conformitate cu prevederile art. 55³ din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218/2008 încălcarea de către angajator a legislaţiei privind securitatea şi sănătatea în muncă, dacă fapta nu constituie infracţiune, manifestată prin:

• a) neevaluarea riscurilor profesionale la locurile de muncă;
• b) neinformarea salariaţilor cu privire la riscurile profesionale;
• c) lipsa în unitatea economică a actelor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, ce trebuie să fie elaborate şi/sau deţinute de angajator conform legislaţiei în vigoare;
• d) neasigurarea salariaţilor cu instrucţiuni şi instruiri privind securitatea şi sănătatea în muncă;
• e) atragerea la munci interzise de lege a unor categorii de salariaţi;
• f) admiterea la muncă a salariaţilor fără pregătire profesională şi/sau instruirea necesare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
• g) nerespectarea obligaţiei de stabilire pentru salariaţi a atribuţiilor ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
• h) nerespectarea obligaţiei de creare şi menţinere a condiţiilor igienice şi sanitare de muncă;
• i) nerespectarea obligaţiei de acordare gratuită a echipamentului de protecţie;
• j) neasigurarea condiţiilor de efectuare a examenului medical periodic în modul stabilit de lege şi, după caz, a testării psihologice periodice a salariaţilor;
• k) nerespectarea obligaţiei de a lua măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor;
• l) nerespectarea obligaţiei de a asigura funcţionarea permanentă şi corespunzătoare a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsurare şi de control, precum şi a instalaţiilor de captare, de reţinere şi de neutralizare a substanţelor nocive degajate în timpul proceselor tehnologice,

se sancţionează cu amendă de la 100 la 200 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de răspundere, cu amendă de la 250 la 400 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice

În conformitate cu art. 183 al Codului penal al Republicii Moldova încălcarea de către o persoană cu funcţie de răspundere ori de către o persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie nestatală a tehnicii securităţii, a igienei industriale sau a altor reguli de protecţie a muncii, dacă această încălcare a provocat accidente cu oameni sau alte urmări grave,

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 550 la 850 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 100 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

Aceeaşi acţiune care a provocat din imprudenţă decesul unei persoane

se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 6 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani.

(o unitate contravențională este egală cu 50 de lei).

Starea reală a condiţiilor de muncă se evaluează nemijlocit la locurile de muncă, la care se îndeplinesc sarcinele de muncă. Evaluarea stării reale a condiţiilor de muncă se efectuează în baza datelor atestării locurilor de muncă sau a măsurărilor instrumentale speciale ale nivelurilor factorilor mediului de producţie, care se reflectă în fişa condiţiilor de muncă la locul de muncă. Atestarea locurilor de muncă se efectuează de către o comisie numită de angajator, constituită din cel puţin trei persoane, care reprezintă angajatorul şi salariaţii şi care au pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

Pentru lucrătorii care activează în condiţii nefavorabile de muncă se stabilesc sporuri de compensare în mărime unică pentru salariaţii de orice calificare, care muncesc în condiţii egale în unitatea respectivă.

Mărimea concretă a sporurilor de compensare pentru munca prestată în condiţii nefavorabile se stabileşte în funcţie de greutate şi nocivitate, în limitele negociate de partenerii sociali şi aprobate prin convenţia colectivă la nivel naţional şi ramural.

Sporurile de compensare se plătesc pentru durata reală a muncii prestate în condiţii nefavorabile.

Desigur. Astfel, durata normală a timpului de muncă include timpul destinat îmbrăcării şi dezbrăcării echipamentului individual de protecţie și timpul destinat igienei personale în cazul muncilor insalubre. Aceste durate se stabilesc în regulamentul intern al unităţii sau în contractul colectiv de muncă.